Julio Cortazar - viața și jocul

Viața și creația literară a scriitorului argentinian Julio Cortazar

Julio Cortazar  (n. 26 august, 1914, Bruxelles, Belgia - d. 12 februarie, 1984, Paris, Franța) reprezintă una dintre cele mai cunoscute figuri emblematice ale literaturii latino-americane în contextul anilor 60 și unul dintre cei mai importanți autori al curentului realismului magic sud-american. A absolvit cursurile Facultății de Litere a Universității din Buenos Aires în 1937. Opera sa cuprinde volume de proza, teatru, poezii și eseuri toate armonizând laolaltă trasături ale unui geniu creator talentat și creativ.

S-a născut din părinți argentinieni și iși petrece copilăria și tinerețea în Argentina până în 1951 când hotărăște să părăsească țara în semn de protest față de regimul lui Perón. Anii de exil în provincie și izolarea efectivă printre prieteni, la Buenos Aires a făcut ca urmărirea publicațiilor sale și destinul acestora să fie cel puțin dificilă, cercetătorii fiind nevoiți să apeleze la reviste a căror localizare este ascunsă sau incertă, în faza de internaționalizare a scrisului său totul a fost complicat și mai mult datorită dispersiei geografice și lingvistice. Astfel, ajunge la Paris unde locuiește până la sfârșitul vieții. Lucrează ca traducător pentru UNESCO, una dintre lucrările sale de seamă fiind traducerea în spaniolă a romanului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe  și a povestirilor lui Edgar Allan Poe. De asemenea participă constant prin activitatea sa scriitoricească la marile probleme binecunoscute politice și sociale atât ale Americicii Latine cât și ale lumii contemporane, în general pledând pentru libertatea spiritului și demnitatea omului. Cu toate acestea, Julio Cortazar devine în ultima parte a vieții sale intelectual de stânga susținând cauza aceasta în America Latină ba chiar mai mult de atât laudă revoluția cubaneză a lui Castro.

Își sfârșește viața din cauza bolii de leucemie, iar la moartea se găsește un cufăr precum cel al lui Fernando Pessoa cu texte, ciorne, note și însemnări (depozitat acum la Universitatea Princeton). Un dulap lat de un metru plin de sertare în care se găseau romane și povestiri inedite, ne oferă numeroase cărți editate postum: Două jocuri de cuvinte, Divertisment, Examenul, Teoria tunelului, Celălalt țărm, etc, completându-se astfel vasta lui opera laconică până în acel moment.

Julio Cortazar debutează în 1938 cu volumul de poeme Prezențe. Mai târziu, în 1951 îi apare volumul de povrestiri Bestiar urmat de Sfârșitul jocului (1956), Armele secrete (1959), Povești cu cronopi și glorii (1962), Toate focurile, focul (1966), Ocolul zilei în optzeci de lumi (1967), Urmăritorul și alte povestiri (1971), Insula la amiază și alte povestiri (1971) Octaedrul (1974), Cineva în trecere pe aici (1977), Un oarecare Lucas (1979), Cât de mult o iubim pe Glenda (1980) etc. impunându-se ca un autor neîntrecut în prozele scurte însă primite cu reținere și de foarte puțini fideli cititori. Traiectoria această avea să se schimbe odată cu capodopera sa, romanul Șotron, publicat în 1963.

„Un fel de sinteză a peste zece ani de viață la Paris” după cum afirmă Cortazar despre Șotron, „unde am făcut tentativa cea mai susținută de care eram capabil în acel moment, pentru a pune, în termenii romanului, ceea ce alții, filosofii, au pus în termenii metafizicii, adică în marile neliniști spirituale, marile întrebări”- romanul este admirat cu fervoare sau denigrat de unii critici și recunoscut drept „clasic” al literaturilor hispanice abia dupa douăzeci de ani. Criticii îi denumesc romanul lui Julio Cortazar prin sintagme ca „roman total”, „metaroman”, „antiroman”, „roman-cheie”. Paradigma modernității este valorificată aici prin valorificarea intertextualității. Această operă revoluționează toate aspectele narațiunii tradiționale.  În privința titlului romanului, intitularea inițială a fost Mandala, termen prin care religiile din Orient denumesc un „desen cu structură de labirint, întocmai ca șotronul, care se poate trasa pe pământ spre inițierea adepților”. Însuși autorul explică alegerea făcută, afirmând: „când am conceput cartea eram obsedat de ideea de mandala indiene și japoneze, în parte pentru că citisem multe lucrări de antropologie și mai ales de religie tibetană; în plus vizitasem India, unde putusem vedea multe mandala indiene și japoneze”. Dar se pare că însemnătatea simbolistică a jocului numit șotron i s-a părut mai potrivită, acesta devenind o metaforă a condiției umane, o cale de cunoaștere.

Încă de la începutul cărții, cititorului i se oferă o inedită Îndrumare de lectură, în care se propun lecturi alternative ale textului, una în succesiunea firească a capitolelor, cealaltă într-un zigzag, eliminând factorul temporal al narațiunii. Personajul central, Horacio Oliviera, deține parțial si funcția de narator. Acesta este un intelectual prin excelentă cerebral, percepând realitatea numai prin transpunerea ei în categorii filosofice. Maga iubita lui cu nume simbolic (maga – „prezicătoare”, „vrăjitoare”) este replica simetrică subtilă la luciditatea lui Oliviera, emanând un farmec natural inepuizabil, pururi reînnoit. Dragostea lor este trăită cu fervoare cu elemente miraculoase, respingeri, căutări chinuitoare  și regăsiri, pliindu-se parcă exact după modelul șotronului, în zig-zag. De asemenea, apariția unui personal Morelli, în capitolul 22, aduce cu sine expunerea unor teorii literare, edificatoare pentru conceptul de „antiroman”. Discuția este foarte amplă aici dar, încercând a sintetiza voi cita concluzia formulată de Ana Maria Barrenchea, în La estructura de „Rayuela” de Julio Cortazar, Madrid, Taurus Edicionesc, 1981, p. 210 „Șotron creează o imagine a lumii și a demersului literar. Lumea ne apare în el haotică și lipsită de conexiuni. Autorul – sub măștile lui Horacio Oliviera și Morelli – se prezintă ca un om sensibilizat să perceapă fragmentarea și parțialitatea, fiindcă a reușit să se elibereze de milenii de rutină ; intruiește că în spatele a tpate acestea există altceva, captează licăririle plinde de tâlc pe care le emite globul..”. Astfel, Șostron împletește miraculos universalismul într-o împletire de elementa – dialogul filosofic, aventura, erotismul, fantasticul, viziunea naturalistă, utopia.

Interacțiunea Europa-America Latină prin El Boom

Ilinca Ilian îl prezintă pe Julio Cortazar în cartea intitulată Romanele lui Julio Cortazar și literatura Europeană  în contextul unor procese dialectice formate între America Latină și Europa.

Valul cel mai însemnat și paradoxal al literaturii latino-americane și al coeziunii acesteia cu forul cultural European este El Boom. EL Boom reprezintă o mișcare latinoamericană apărută între anii 1960 si 1970 care punctează o creștere rapidă, de proporții a “ recunoașterii”actului romanesc, lansând pe piață opere ale unor tineri scriitori și literați latino-americani în întreaga lume. Din această generație fac parte Gabriel Garcia Marquez, Margo Vargas LLosa, Julio Cortazar, Carlos Fuentes etc.

Scriitoarea scoate în relief diverse opinii critice, relevante ale unor autori de seamă care și-au remarcat viziunea literară prin limbă. De pildă, “Pentru Carlos Fuentes, întreaga mișcare la care participă aceste generații are la bază o problemă de limbaj, pentru că, din perspectiva lui, ceea ce lipsește Americii Latine este o limbă vazută ca un macrotext unificator: […] “A inventa un limbaj înseamnă a spune tot ce istoria a trecut sub tăcere” Prin limbaj și identificarea unor scheme formale proprii identității latine se pot sparge barierele ideologizante, post-colonialiste, sociale ale realității actuale pe care Marchez o postulează închisă într-o singurătate autoimpusă prin limitarea originalității la universal literar: “De ce originaliatea, care ne este admisă, fără reserve, în literatura nostră, ne este refuzată cu atâta suspiciune, când este vorba de tentativele atât de dificile de schimbare socială?”

Semnificațiile Exilului lui Cortazar

Autoarea menționează că pecetea negativă a exilatului care i-a fost atribuită lui Cortazar provine dintr-o neințelegere a termenului exil sau o ințelegere limitată a acestuia. Pentru Cortazar exilul în Franța a reprezentat o posibilitate de autocunoaștere locală, de redescoperire obiectivă a propriei sale patrii- Argentina. Nu a fost nicidecum o dezrădăcinare ci o regăsire și o caracterizare de la distanță a valorilor și mișcării culturale argentiniene.

Limba ca sursă de deconstrucție

Revenind la fenomenul limbajului, în literatura europeană cât și în cea latinoamericană, se revendică căutarea unui limbaj absolut care să construiască “omul total”; care să poată cuprinde esența, să spună totul în mod autentic și fără clișee.

În teoria tunelului Ilinca Ilian extrage cele două tipuri de limbaj propuse de Cortazar: enunțiativ și poetic.  Apare cea de-a treia ipoteză problematică care nu poate fi cuprinsă de un limbaj limitat la forme ideologice sau mișcări literare: “Cum pot fi făcute cunoscute personaje care deja nu mai vorbesc, ci trăiesc?’ Limbajul enunțiativ e potrivit pentru etapa “ingenuă”, neoclasică; cel poetic pentru etapa “gnoseologică”, romantică, autobiografică.

Cortazar înțelege că realitatea trebuie asumată și refuză supunerea în fața unor norme estetice vetuste; el schițează o lume făurită în paradigma modernității, conștientizând  problematicile lumii argentiniene constrânsă de “modelele spaniole”. Această paradigmă modernă joacă pe două pante: cea a existențialismului și cea a suprarealismului. Narațiunea nu se mai supune limbajului ci limbajul se adaptează specificului narațiunii.

Exemplul cel mai viabil pentru aceste teze este romanul Șotron. Ilinca îi conferă un termen potrivit din punct de vedere al semnificațiilor formale și revoluționare care decurg din dialogurile personajelor și anume: termenul de high-modernism ce definește fenomenul de intâlnire a Europei cu Lumea nouă prin conștiința lingvistică. Limba latina devine limbaj, se universalizează păstrându-și totodată esențele. Cele trei ramificații ale acestor esențe în Șotron sunt ludicul, eroticul și umorul.

În Los Premios, pe de altă parte, autoarea vede manifestarea directă a teoriei asupra limbajului pur. Limba argentiniană este fructificată în fiecare personaj și se caută inainte de toate poeticitatea literaturii așa cum personajul alter-ego din Los Premios, Raúl spune” orice poet este prin definiție un dușman al literaturii”. Iată o nouă concepție asupra literaturii și asupra limbii latine menite prin unitate să facă literatură prin antilitearatură.  Deși Los Premios în comparație cu  romanul Șotron, nu se debarasează de clișeele stilistice și conventiile tradiționaliste ,cum ar fi spre exemplu simbolul mării, reusește să “transforme literatura într-o modalitate de acțiune directă asupra lumii” ne spune Ilinca Ilian ca o concluzie a acestui studiu legat de romanul Los Premios. “Omul Nou”, “Argentinianul Nou” sunt concepțiile unei literaturi și unei lingvistici bogate dar saturate de această bogăție încărcată de inutilități, secată de manierisme, mimetisme și prejudecăți.

Lumea Nouă

Aș încheia tot prin cuvintele autoarei din finalul studiului intrucât consider că sunt definitorii pentru sistematizarea lucrării ei: “Cortazar este un punct de cotituă în auto-percepția culturală a Noii Lumi. Recunoscându-i calitatea de co-întemeietor, alături de marii scriitori ai boom-ului, a unei realități mai demne pentru America Latină, Carlos Fuentes, îl celebrează pe autorul Șopronului în acești termeni: “Cortozar, culminează, într-un fel, proiectul contra-cuceririi Americii, creând acest contra-limbaj capabil să scrie, să re-scrie și chiar să dez-scrie istoria noastră. Concepția sa de o exigență aprigă asupra unei modernități ibero-americane se bazează pe limbaj, pentru că am fost intemeiați și apoi corupți de limbajul secolului al XVI-lea- America a fost mai intai o utopie și apoi o moșie-iar acum trebuie să ne propagăm limbajul.”

Bibliografie:
Ilinca Ilian, Romanele lui Julio Cortazar și literatura europeană, Timişoara : Bastion, 2008.
Julio Cortázar, Șotron, ; traducere de Tudora Şandru Mehedinţi, Iași, Polirom, 2011.